Căldura. Primul ingredient al unei relații sănătoase cu copilul tău

Orice părinte își dorește să aibă o relație bună cu propriul copil și consider că una dintre dificultățile care împiedică această bună înțelegere este faptul că ne blocăm la comportamente. Cum îl fac să mă asculte? Cum îl fac să nu mai țipe? Cum îl fac să își strângă jucăriile? Cum îl fac să lase telefonul din mână?
În toată această căutare, uităm uneori un lucru foarte important: înainte de reguli, tehnici și strategii există relația. Iar relațiile, indiferent că vorbim despre cea cu partenerul, cu un prieten, cu părinții noștri sau cu propriii copii, au nevoie de două ingrediente esențiale pentru a rezista în timp: căldură și structură. În acest articol aș vrea să vorbim despre primul dintre ele.
Căldura nu este doar un concept din psihologie și nici o strategie de parenting. Este acel „lipici” care ne face să ne simțim în siguranță în relațiile cu ceilalți. Este motivul pentru care alegem să ne întoarcem către anumite persoane atunci când ne este greu. Este ceea ce îi transmite unui copil: „Aici este un loc sigur. Aici sunt văzut. Aici sunt important.”
Știu că acest termen „căldură” este unul abstract, tocmai de aceea vom vorbi despre câteva elemente pe care le putem vedea cu ochiul liber și le putem pune în practică.

Validarea – atunci când emoțiile copilului sunt văzute

Validarea este unul dintre conceptele pe care le folosim cel mai des în psihologie și, în același timp, unul dintre cele mai ușor de înțeles greșit. Mulți părinți spun că își validează copilul, dar sunt multe momente în care apar replici precum: „Nu mai plânge, că nu este mare lucru.”, „Nu ai de ce să fii supărat.”, „Hai că n-a fost așa rău!” etc.
De aici marea dilemă „Ce este validarea de fapt și ce ajung să validez?”. Răspunsul la întrebare este: a valida înseamnă să accept și să recunosc că emoțiile, gândurile sau experiențele celeilalte persoane sunt de înțeles, chiar dacă comportamentul acestia nu a fost potrivit. Adică, când copilul meu vine în casă plângând și îmi spune că vecinul este cel mai prost copil din lume deoarece l-a lovit, să-l validez înseamnă să recunosc și să accept că îl doare lovitura și că-l înfurie nedreptatea, dar în același timp, după ce se reduce intensitatea emoțională, să-i spun că nu e potrivit să folosească cuvântul prost.
„Nu mai plânge. Mâine o să vă împăcați.”
vs.
„Cred că te-a durut când te-a lovit.”

În primul caz încercăm să schimbăm emoția. În al doilea, îi arătăm copilului că am văzut-o.

Acceptarea necondiționată – copilul este mai mult decât comportamentul lui

Un alt lucru pe care îl confundăm adesea este acceptarea necondiționată, care se referă strict la persoană și cine este ea. Acceptarea necondiționată înseamnă că valoarea lui ca om nu depinde de comportamentul pe care îl are într-un anumit moment. Adică, eu ca părinte îmi iubesc copilul și consider că este valoros indiferent de comportamentele lui. Această acceptare, însă, se oprește la comportamente.
„Nu sunt de acord cu faptul că ți-ai lovit fratele.”
vs.
„Ești un copil rău.”
Diferența poate părea mică, însă în timp, cuvintele care-i pun o etichetă celui mic, vor rămâne cu el și va începe să le creadă. Comportamentele pot și trebuie corectate. Însă copilul are nevoie să simtă că relația cu tine nu depinde de faptul că a avut o zi bună sau una mai puțin bună.

Empatia – atunci când încercăm să privim lumea prin ochii copilului

Una dintre credințele mele este faptul că empatia, deși vitală în relații, este greu de oferit și durează o perioadă lungă până o învățăm. De cele mai multe ori avem tendința să privim situațiile prin propriii noștri ochi. Dacă nouă ni se pare că un conflict dintre doi copii este mai puțin important, presupunem că și pentru copil ar trebui să fie la fel. Dacă noi considerăm că este sigur să ne plimbăm prin pădure, ne este greu să înțelegem de ce copilul se sperie la fiecare sunet, crezând că va ieși vreun șarpe, deși i-am tot reptat că nu sunt șerpi pe unde mergem. Și exemplele pot să continue.
Empatia ne invită să facem exact opusul. Ne îndrumă să lăsăm, pentru câteva momente, propria perspectivă deoparte și să încercăm să vedem lumea prin ochii celui din fața noastră, care poate să simtă frică, acolo unde noi considerăm că ar fi furie. Empatia nu înseamnă că suntem de acord cu orice reacție a copilului. Înseamnă doar că încercăm să înțelegem de unde vine.
„Și cum te-ai simțit când fetele au plecat să se joace fără tine?”
vs.
„Da alți copii cu care să te joci nu sunt la școală?”
Ideea empatiei este să lăsăm spațiu pentru a cunoaște lumea interioară a celuilalt.

Conectarea – momentul în care alegem relația înaintea comportamentului

Atunci când vorbim despre conectare, cred că este ușor să ne gândim la timpul petrecut împreună. Sigur că și acesta este o un context chiar foarte bun în care conectarea să aibă loc. Dar e un context, nu conectare în sine.
Conectarea apare atunci când aleg să văd omul din spatele comportamentului, atunci când aleg să văd copilul înainte să văd problema. Dacă las la o parte credințele stereotipurile și preconcepțiile mele, aș putea să văd cât este de mare tristețea din spatele țipetelor sau neputința din spatele ușilor trântite. Un aspect foarte important aici, noi reușim să vedem emoțiile celorlalți făcând apel la emoțiile noastre. Cu un copil foarte furios nu vom reuși să păstrăm relația intactă dacă folosim o tonalitate rigidă și niște cuvinte stricte, însă va reacționa la blândețe și curiozitate.
„Știi că regula acestei care este să nu trântim ușile. Ca și pedeapsă, nu ai voie să mergi în weekend la film.”
vs.
„Am văzut că nu ești bine, vrei să-mi spui ce s-a întâmplat de ai ajuns să trântești ușa?”
De ce asta? Pentru că e important ca celălalt să se simtă văzut, auzit și înțeles. După ce asta se întâmplă, putem reaminti regula și consecința încălcării ei, dacă aceasta există. Asta nu garantează că adolescentul sau copilul va accepta cu ușurință acea consecință, însă cu siguranță este o nouă cărămidă solidă adăugată relația voastră.

Afecțiunea – iubirea are nevoie și de gesturi

Eu nu am întâlnin niciun părinte care să se îndoiască de iubirea față de copilul său. Însă între a iubi și a-l face pe copil să simtă că este iubit există uneori o diferență. Afecțiunea este una dintre modalitățile prin care iubirea devine vizibilă: o îmbrățișare, o mângâiere pe creștet, un „Mă bucur că ești copilul meu, un „Te iubesc.” etc.
Știu că sunt multe „vorbe din bătrâni” care ne spun că trebuie să ne iubim copiii când dorm, ori că prea multă iubire „li se va urca la cap”. Ar fi bine ca aceastea să rămână doar vorbe, să nu le transformăm în comportamente des întalnite în relația nostră părinte-copil.
Sunt momente in care avem impresia că iubirea este evidentă și nu mai trebuie spusă, dar nu e așa. Copiii au nevoie să audă că sunt iubiți. Au nevoie să simtă apropierea fizică atunci când o caută. Au nevoie să știe că, dincolo de reguli, de teme, de note și de conflictele inevitabile care apar în orice familie, există un loc în care sunt primiți cu drag. Afecțiunea nu îl răsfață pe copil. Îi oferă siguranța emoțională de care are nevoie pentru a explora lumea și pentru a se întoarce acasă atunci când îi este greu.

În loc de concluzie

Partea bună este că nu trebuie să devenim părinți perfecți peste noapte. Nu trebuie să validăm fiecare emoție fără să greșim, să găsim mereu cuvintele potrivite sau să fim conectați în fiecare moment al zilei. Suntem oameni, iar uneori suntem obosiți, copleșiți sau pur și simplu fără resurse. Poate că este suficient să începem prin a ne întreba, puțin mai des: „Ce încearcă să îmi transmită copilul meu acum?”.