De ce consiliere de familie și nu consiliere individuală cu copilul?

Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le primesc atunci când părinții mă contactează este: „Lucrați și cu copiii?” Răspunsul meu este că lucrez cu familii. Da, lucrez și cu copiii, dar persoana cu care lucrez este, în primul rând, părintele. La început poate părea ciudat. Până la urmă, copilul este cel care țipă, nu ascultă, se ceartă cu fratele lui, petrece prea mult timp pe telefon sau are dificultăți la școală. De ce să vorbim despre toată familia?
Copilul nu trăiește izolat. El crește într-o familie, iar comportamentele lui apar întotdeauna într-un context relațional. Tocmai de aceea, în terapia și consilierea de familie, nu încercăm doar să înțelegem copilul, ci relațiile dintre membrii familiei și felul în care acestea influențează dezvoltarea fiecăruia.
Asta nu înseamnă că îl ignorăm pe copil. Din contră. Vorbim foarte mult despre etapele lui de dezvoltare, despre nevoile lui emoționale, despre felul în care funcționează creierul lui și despre comportamentele pe care le observăm. Însă toate aceste informații au un singur scop: să îl ajute pe părinte să își înțeleagă mai bine copilul și să găsească modalități mai sănătoase de a se raporta la el.

Dincolo de comportamentul copilului există întotdeauna o relație

Atunci când un părinte îmi spune: „Copilul meu nu mă ascultă.” prima mea curiozitate nu este doar de ce face copilul acest lucru. Vreau să înțeleg în primul rând ce a interpretat părintele din comportamentul copilului, ce emoții a trezit. In funcție de aceste elemente, apare și reacția. Apoi mă uit la răspunsul părintelui și contextul în care a apărut conflictul. Abia apoi întreb părintele care crede că este motivul din spatele comportamentului celui mic. Pe scurt, vreau să văd ce aduc cei doi în spațiul relațional în acel moment. De regulă astfel de momente ajung sa se repete și încet se creeză o dinamică.
Asta nu înseamnă că părintele este vinovat și nici că problema se află exclusiv în familie. Înseamnă doar că, atunci când vrem să producem o schimbare de durată, relația devine la fel de importantă ca simptomul.

Nu îl cunosc doar pe copil. Îl cunosc și pe părinte.

În cabinet sunt la fel de curios să aflu cine este părintele:
Cum este pentru el să fie părinte?
Ce îi place în acest rol?
Ce îl obosește?
Ce îl sperie/îngrijorează?
Ce îl face să se simtă neputincios?
Cum îi influențează rolul de părinte viața, în generelat?
Primește ajutor atunci când nu mai poate?
Toate aceste întrebări contează. Doar pentru că devenim părinți nu înseamnă că toate celelalte aspecte ale vieții sunt anulate. Și tocmai pentru că nu sunt anulate, ne consumă din resurse și influențează modul în care eu am sau nu răbdare, blândețe, structură, perseverență etc. în relație cu cel mic.

Resursele părintelui sunt resursele familiei

Aici apare, de fapt, o problemă semnificativă. Mulți părinți au voință și motivație, au soluții la probleme. Le lipsesc adesea resursele, mă refer în special la cele emoționale, care nu sunt inepuizabile. Ele se consumă în fiecare zi, uneori fără să ne dăm seama. Se consumă atunci când: dormim prea puțin, suntem suprasolicitați la serviciu, purtăm singuri responsabilitatea casei, relația de cuplu trece printr-o perioadă dificilă, ne îngrijorăm pentru sănătatea unui membru al familiei etc. În astfel de momente, nu este surprinzător că răbdarea scade, toleranța la frustrare devine mai mică, iar reacțiile noastre sunt mai intense.
La fel de important este să vedem și de unde „reîncărcăm” bateria cu resurse. Uneori ele vin din lucruri aparent mici: câteva ore de somn în plus, o plimbare, o discuție sinceră cu un prieten sau sentimentul că cineva îți este alături. Alteori sunt reconstruite prin împărțirea responsabilităților în familie, printr-o relație de cuplu în care există sprijin reciproc sau prin spații în care părintele poate vorbi despre propriile dificultăți fără teama de a fi judecat. Pentru unii oameni, terapia sau consilierea devin, la rândul lor, astfel de spații în care își recapătă resursele emoționale.
Mi-ar plăcea să credem toți că grija și iubirea față de celelalte relații vin din grija și iubirea sănătoasă față de noi. Autosacrificiul și subjugarea pot să pară pe moment o opțiune nobilă, dar pe termen lung aduc multă frustrare și resentiment. Așadar, și părinți trebuie să se mai prioritizeze din când în când.

Povestea fiecărui părinte ajunge, într-un fel sau altul, în relația cu propriul copil

În consilierea și terapia de familie vorbim uneori și despre copilăria părinților. Scopul nu este neapărat să explicăm dificultățile din prezent sau a găsi vinovați, ci pentru că fiecare dintre noi a învățat ce înseamnă iubirea, limitele, conflictele, apropierea sau siguranța cânva demult în propria familie, în copilărie.
Să ne imaginăm că al nostru creier este ca un hard care stochează și apoi rezolvă probleme, se comportă și acționază în baza a ceea ce are stocat. E normal să răspund la experiențele mele de viață cu ceva ce știu deja și să îmi ia un pic de timp până învăț și integrez lucruri noi în „baza mea de date”. Sunt momente în care anumite comportamente ale copilului mă provoacă să simt niște lucruri pe care le-am trăit și în copilăria mea. Un copil care nu ascultă poate reactiva, fără să ne dăm seama, sentimentul că nu suntem respectați. Un adolescent care se îndepărtează de noi poate atinge vechi temeri de abandon sau respingere. Un copil care ne critică poate atinge locuri sensibile în care, cândva, și noi ne-am simțit insuficient de buni.
Toate acestea nu indică faptul că reacția noastră este exagerată ori că suntem părinți răi. Înseamnă doar că, uneori, în relația cu copilul parcă se suprapun două povești. Dacă nu reușim să le deosebim, există riscul să răspundem nu doar la ceea ce face copilul astăzi, ci și la dureri mai vechi, care încă nu și-au găsit vindecarea.

Schimbarea unui membru influențează întreaga familie
Un ultim aspect pe care aș dori să îl ating în acest articol este faptul că uneori e suficient să schimbăm doar puțin, impactul este semnificativ. Deoarece privesc familia ca un întreg și nu ca niște indivizi care s-au alăturat într-un grup, îmi este mai ușor să văd cum o schimbare mică în cazul unui membru al familiei creează o reacție în lanț. De exemplu, atunci când un părinte începe să își înțeleagă mai bine propriile emoții, comunică diferit. Când comunică diferit, copilul răspunde diferit. Când copilul răspunde diferit, părintele răspunde cu mai multă căldură. Astfel că, încet încet se schimbă și relația dintre ei.

În loc de concluzie

Un lucru care mi s-a confirmat din nou și din nou în munca mea cu familiile pe care le-am însoțit este că nu avem nevoie în lumea asta de părinți perfecți. Copiii cresc mai armonios alături de părinți care sunt dispuși să își pună întrebări, să își înțeleagă propriile reacții și să crească odată cu ei. Cred cu tărie că nu e nevoie să scoatem un copil din sistemul familiei pentru a-l ajuta să se dezvolte armonios, e suficient să apară mici modificări în modul în care ne răspundem unii altora.